17 ani de presă. Stories need a voice

În redacție sau pe teren, cu breaking news-uri și materiale pe diverse subiecte, până la articole pentru blogul meu despre călătorii și experiențe personale, jurnalismul este o constantă în viața mea de 17 ani.

Principiile sunt aceleași, indiferent unde mă aflu – fie că sunt pe drumuri, în săli de conferințe, podgorii, crame și poligoane de antrenament ori fregate – sau de ținută – tocuri și rochii elegante sau tricou de camuflaj și bocanci. Pe lângă glam și poze frumoase, e muncă, e disciplină, e uzură, sunt deadline-uri. Am văzut câte uși deschide legitimația de presă și câți oameni faini ai șansa să cunoști, dar și cât hate poate stârni produsul pe care îl livrezi, mai ales în era social media.

Scriu articole economice, materiale din industria vinului, dar și știri de agenție. Trimit întrebări, urmăresc presa internațională, dar știu și cum se simte un vin bun la un eveniment cu ștaif sau la un concurs de profil.

Am învățat de-a lungul carierei ce înseamnă să lucrezi repede, clar, corect. Să fii primul, dar și să fii sigur pe ce ai scris, să știi că munca ta contează pentru echipă și pentru cei la care ajunge informația.

Am absolvit și un curs de corespondenți de război. N-am ajuns pe front, dar acolo am învățat ceva ce nu se predă în redacții sau la FJSC: că jurnalismul nu e despre ego, ci despre curaj, verticalitate și camaraderie. Și despre cum nu le lași deoparte nici în viața personală.

De Ziua Libertății Presei, îmi dau seama că, de fapt, ce apreciez cel mai mult la meseria asta nu e agitația, nici titlurile, nici recunoașterea. Ci șansa de a fi acolo unde contează. De a observa lumea așa cum e și de a-i da o voce, indiferent de domeniul despre care scriu sau de stil – obiectiv pentru joburi sau personal și cu o notă emoțională pentru blogul meu.

Libertatea presei înseamnă să poți merge oriunde, să nu-ți fie teamă să întrebi, să primești răspunsuri și să ai voie să spui ce afli. La ce știri apar în ziua de astăzi legate de cum se diminuează libertatea pe care o mai are presa, tot ce pot să sper e că nu va deveni un lux.

La mulți ani, dragi colegi!

Lasă un răspuns